Lucian Avramescu ---- Statuile poetilor

Samburele unui cuvant, dupa ce a fost molfait, glojgait

Zboara bine inteles si foarte bine inteles dintr-o guraSi apoi alta gura il prinde din zbor

Si asa umed, este supt rand pe rand ca o bomboana 

Cu gust arhicunoscutSamburele cuvantului

Zilnic din gura in gura zboara

Fara sa se odihneasca o clipa

Fara sa aiba ragazul minimei regenerari

Asa ca devine cu timpul 

Mai rotund si mai imbatranit

Si mai fara gust

Si mai la fel cu toate cuvintele

Poetul doar el prinde altfel cuvantul

In maini mai intai, in pleope si in nari mai intai

In spatele mainilor si in spatele narilor

Si chiar in spatele gandului

Il mistuie pe toate fetele

Pentru ca la urma de tot sa il sparga

Pana in miezul dulce

Sau amar, sau amarui, sau caprui, 

Sau verde mirositor, sau rosu-opal ca artezienele sangelui

Sau in toate felurile si in nici un fel

Asa se face ca mai departe

Si-n apropierea departelui nu mai pleaca samburele cuvantului

Ci gustul lui dinlauntru

Amar, amarui sau caprui

Sau gustul daca nu iese tot la lumina gustului

Rotundul de sambure pleaca turtit-fie cubiic, fie zimtat, fie cu cratere

Asa incatCei care il prind il scuipa repede

Scuturandu-se ca de-o pacaleala

Nemairecunoscandu-l

Dupa gustul fara de gust si dupa obisnuinta

Si-i injura - iata de ce - pe poet

iDe mama si de tata si de anafuraSi de toata ticalosia

Si-i injura pana cand inima lor

Se deschide deodata ca la o briza

Si briza de priomavara nu-i alta decat

Mireasma noua a cuvantului

Si briza nu-i alta decat

Mireasma nestiuta a cuvantului...

Si uite asa cres statuile poetilor.